Cel puţin trei greşeli strategice de fundamentare a introducerii cotei unice de impozitare au fost făcute în România. Prima este legată de faptul că, spre deosebire de ţările din Europa Centrală şi de Est care au aplicat această reformă fiscală, În România nu au fost făcute analize cost-beneficiu cu privire la aceste măsuri. Simulările legate de o cifră sau alta privind impozitarea au lipsit, impactul asupra bugetului nefiind cuantificat. Nu s-a modelat influenţa asupra principalilor indicatori macroeconomici. A lipsit fundamentarea ştiinţifică a unei astfel de măsuri.
A doua greşeală a fost stabilirea unei cote unice de impozitare la un nivel mult prea scăzut. Dacă analizăm tabelul 1 observăm că mai toate ţările care au adoptat cota unică de impozitare au ales niveluri medii (între maximul şi minimul de cote de impozitare folosite anterior, în sistemul progresiv). România este singura ţară care a ales o cotă de impozitare de 16%, cu mult sub nivelul minim în ceea ce priveşte impozitul pe profit, dar şi impozitul pe veniturile persoanelor fizice. Aceasta s-a întâmplat în contextul în care România avea cea mai mică pondere a veniturilor în PIB, comparativ cu ţările din UE şi cele care ulterior au devenit membre ale acestui club.
A treia greşeală de fundamentare a fost ignorarea cadrului macroeconomic în care s-a implementat această măsură. În condiţiile în care în anul 2004 România avea un decalaj de producţie pozitiv, în care creşterea PIB efectiv a fost mai mare decât creşterea PIB potenţial (tabelul 2), recomandările favorizau politicile macroeconomice prudente. Din moment ce autorităţile aflate la guvernare până în 2004 reuşiseră să aducă inflaţia la un nivel cu o singură cifră, de la 40,7% în anul 2000 la 9,3% în anul 2004, analiştii economici considerau necesară consolidarea stabilităţii macroeconomice prin politici moderat prociclice sau chiar restrictive.
